DILEMA

(Subiectul devine din ce in ce mai agasant, astia vor neaparat sa-i si iubim, nu numai sa-i toleram. Orice asemanare cu personaje reale e pur intamplatoare.)

    Eram odată la Muzeul Satului cu fiu-meu care avea şapte ani la vremea aceea şi ne însoţeau o prietenă şi un nepot al acesteia, cam de aceeaşi vârstă, puştii fiind deasemenea amici, deci forţă, titirez, trebuia să fim cu ochii-n paişpe, să nu se-ntâmple vreo nefăcută.

    Mergeam pe poteca de pe malul lacului, unde sunt expuse morile de apă şi cherhanaua, zonă predilectă la fiecare plimbare în muzeu, ăştia mici fiind foarte interesaţi de tot ce era legat de apă. Eu ceva mai în faţă, atent să nu scape vreunu’ din încercuire, ea în ariergardă, gata să dea alarma în caz de ceva. Ei, tentaţi să călărească orice obiect interesant, să-l pipăie, să-l lingă, eventual să-l înghită, că dacă nu-ţi foloseşti toate simţurile la vârsta aia, parcă nu e treaba bună, deşi interdicţia era clară, dar ce să-i faci, întindem coarda să vedem cât ţine şi un pic peste, apoi ne arătăm inocenţi şi foarte indignaţi că s-a rupt.

    Muzeul cam pustiu, exact cum îmi place mie, nu prea agreez îmbulzeli, fie ele şi cu iz socio-cultural, doar nu mă duc la teatru să mă vadă lumea, de-un „par examplu” cum am auzit că se poartă, dar atunci măcar n-ai încotro, că nu joacă piesa doar pentru tine, miez. Cum mergeam eu aşa, încercând să anticipez traseul haiducilor şi să fac câte o scurtă prezentare explicativă a exponatelor, evident ignorată regal de toată lumea, ajung într-un punct obligatoriu de trecere, ca la armată, drumul nu permitea decât înainte ca bradu’, sau îndărăt, cu mâneca scoarţă, în caz de primejdie. Şi ca un făcut, exact acolo pândea primejdia. Cum dau colţul pe după nişte ceva, imi cad  ochii de doi băieţaşi de vreo 19-20 de ani, destul de prezentabili, dar care se ţineau în braţe sub o salcie şi se sărutau franţuzeşte de mama focului, ce mai, romantism total, sex de-a-mbrăcatelea, că doar toţi am fost adolescenţi, erau aşa de lipiţi că-ţi venea să-i dezlipeşti cu un par rupt dintr-un gard. Rămân perplex câteva secunde, ăştia întrerup puţin schimbul de fluide privindu-mă galeş, complice şi zâmbitor, după care îşi reînnoadă limbile, dându-mi de înţeles că nu-i deranjez, pot să mă uit în voie. „Ce dracu’ fac?”, auzeam ostrogoţii cum tropăie pe alee şi ariergarda încercând să stăpânească hoardele, „Cum le explic eu ăstora, acum?”, că „băieţaşii” nu erau nişte efebi, era vizibila masculinitatea, adică tunşi, bărbi, mustăţi, era greu de spus care din ei e fetiţa, deci îmi trebuia ceva legendat, gen „femeia cu barbă”, de la circ. Să-i iau la omor, nu mai era timp, şi tot aş fi stârnit nedumeriri, „... de ce-i cafteşte tati p-ăştia?”. Atunci, în disperare de cauză mă proptesc în ceva-ul ăla, pregătit să blochez accesul şi să mint că aici se înfundă socoteala(nici măcar nu minţeam prea tare). Spre ghinionul meu, prima la faţa locului ajunge dumneaei, altminteri minionă, 47-48 de kile în viu cu tot cu poşetă, şi destul de înţepată, dacă n-o cunoşteai foarte bine, nu-i ajungeai cu prăjina la năsucul delicat. Îi vede p-ăştia şi deodată se transformă în fiară, „Fir-aţi ai dracului de scârboşi, după o femeie nu v-aţi uita...”, din doi paşi a fost lângă ei şi dă-i, cu tupeul şi inconştienţa tipic feminină, în momentele când se simt cu spatele acoperit, la o adică. N-am apucat să fac nimic, în câteva secunde problema se rezolvase tranşant, nefericiţii fugeau la deal, evident incomodaţi de pantaloni, iar dânsa îşi îndrepta demnă ţinuta, verticală şi cu genunchi lipiţi, ca o adevărată doamnă.

     Rămaserăm trei băieţi cuminţi, într-o muţenie prudentă şi plină de deferenţă, în timp ce trecu pe lângă noi cu privirea la douazeci de paşi în faţă şi poşetuţa agăţată corect pe braţul stâng. Trupeţii ar fi comentat, că le plăcuse figura de kendo cu geantă, dar le-am făcut semn discret să se abţină, în gândul meu „Băieţi, nu vă jucaţi cu o femeie jignita-n darul ei de la Dumnezeu, acela de fi frumoasă, admirată şi dorită de toţi bărbaţii, că ne-am dat foc la valiză.”

„– Vino, zmeule viteaz, în săbii să ne tăiem, sau în luptă să ne luptăm? – Ba în luptă, că e mai dreaptă.” Greuceanu

     Ieri am asistat la încă un viol în grup, că tot e la modă subiectul „pe net”, din fericire consumat doar la nivel psihic, dar în ce priveşte latura obiectivă diferenţa nu e mare.

     Nu cred că e cineva perfect, cum am citit în câteva comentarii şi nici că o inteligenţă superioară e însoţită neapărat de un caracter incontestabil. În meciul de box, că nu pot spune că a fost şah, Andrei Pleşu versus Petronela Rotar, doamna a dat prima lovitură, în calitate de challenger, niţeluş cam joasă ce-i drept, dar mă rog, scuzabil pentru o femeie, acolo a nimerit. Am distribuit ambele puncte de vedere pentru că n-am de unde să ştiu care-i adevărul, n-am fost de faţă.

     E posibil ca domnul Pleşu să fi avut o zi mai proastă, ceea ce n-ar diminua cu nimic meritele şi aureola domniei sale, aşa cum e posibil ca doamna Rotar să fi fost dezinformată. Un lucru pot totuşi să remarc: lăsând deoparte afirmaţiile suspectate ca fiind neverificate, doamna Rotar s-a adresat condescendent, pe când domnul Pleşu n-a făcut decât să cadă din lac în puţ, gestionând disproporţionat reacţia, sau mai degrabă negestionand-o.

     Să admitem că n-are nicio legătură cu demisia forţată a domnişoarei librar, care din greşeală, prin eroare, [sic!] nu l-a recunoscut după fizionomie şi nici nu i-a cerut buletinu’, miza meciului care va să zică, alături de onoarea sa nereperată. Perfect si cel mai probabil adevarat, dar prin ceea ce a urmat n-a făcut decât să expună oprobriului public, insultelor, derizoriului, încă o doamnă care la rândul ei a greşit, sau nu, nu ma pronunţ că nu am probe, cum se zice la mine pe tarla, dar care orice culpă ar fi avut, nu merita batjocorită în felul ăsta. S-au găsit destui masculi feroce şi câteva doamne diafane, toţi cu clăbuci la gură şi sufocaţi de indignare, gata s-o omoare cu pietre în piaţa publică pe baza unor simple mărturii. Probabil se cred pe undeva prin Pakistan, unde până şi familia participă la flagelarea femeilor, dacă se găsesc patru bărbaţi care să spună că a fost infide(a)lă.

    Sigur, nu domnul Pleşu poate fi acuzat de virulenţa acelei părţi a admiratorilor săi care au reacţionat aşa, cei mai mulţi nişte neiculeni în raport cu doamna Rotar, cum sunt şi eu de altfel, cel care-mi permit astfel de aroganţe pseudo-analitice, dar chiar nu exista o altă soluţie? Oare n-a aflat că atunci când sunt mai multe femei în ecuaţie, mai multe însemnând oricâte mai mult de una, situaţia se poate complica exponenţial? Cu sau fără voia sa, în acest moment are două „victime” în palmares şi nu cred ca şi-a dorit asta.

      Mie mi-a spus mama când eram mic, că nu prea are rost să te iei la cafteală cu fetele, că-i ruşinos şi dacă le baţi şi dacă-ţi dau bătaie şi că trebuie să te opreşti înainte de punctul în care nu mai există cale de întoarcere.

     Înclin să cred, sper, că lucrurile au scăpat pur şi simplu de sub control, altfel nu-mi explic cum domnul Pleşu, recunoscut ca un om elegant din toate punctele de vedere, s-ar pune într-o astfel de situaţie.

     Cât despre „violatori”, evident inocenţi şi cu tot dreptul să ridice primi piatra, s-auzim numai de bine. Le dorim asemenea.

Mândria la români

      Zilele trecute m-am dus pe la nea Vasile, mecanicul meu auto, să-i semnalez o problemă la ralanti. Nea Vasile, om hâtru şi fudul, nu prea mai prestează personal, decât pentru clienţii care-i plac lui, în rest, are doi băieţi pe acolo care-i ascultă cu sfinţenie indicaţiile tactice şi sunt ca argintul viu. Dar pentru mine se ocupă el întotdeauna, din motive care-mi scapă, poate pentru că îl fac să se simtă respectat în calitatea sa de meseriaş vechi şi cunoscut în lumea lui, habar n-am. Pornesc maşina, o ascultă nea Vasile cu urechea, apoi demn: “E cutare”. Demontează ”chestiunea”, o dă la curăţat, o pune la loc, mergea ceas. Plătesc, ne salutăm respectuos, “Sănătate, drum bun”.

     Peste câteva zile problema revine, îl sun pe nea Vasile, fac o expunere concisă, cum ştiu că-i place şi după o scurtă deliberare decretează: “Cumpără chestiunea şi vino la mine”. Cumpăr piesa, nu foarte scumpă, vreo 50 de lei, mă duc la service, montat, calibrat, testat, manoperă de sfert de ceas, în staţionare funcţiona perfect. Plec cu maşina, dar după nici un km simptomele reapar, mă întorc din drum oarecum jenat, meşterul intrigat, zice: ”Nu se poate, domnule, dă-mi mie să merg cu ea.”

    Rămân să aştept, băieţii bine instruiţi cum să se poarte cu clientul, îmi oferă un scaun şi-o cafea şi întreţin conversaţia. Trec vreo treizeci de minute, nea Vasile nu mai apare, mă gândesc că poate mai are şi altceva de rezolvat, service-ul fiind destul de aglomerat. După încă zece minute, apare şi meşterul şi zice: ”Am testat maşina temeinic, se pare că problema s-a rezolvat de la sine, a fost ceva legat de...” şi-mi dă o explicaţie pe care o urmăresc uşor nedumerit, fără să înţeleg mare lucru.

     Dau să plătesc, refuză cu obstinaţie, n-a fost chip să-i îndes bănuţii în buzunar. Plec hotărât să mă revanşez cu proxima ocazie, vexat în credinţa mea că nimic nu se rezolvă de la sine pe lumea asta, dar bucuros că-mi merge bine cutia pe roţi. Pe drum, mă sună un coleg şi mă întreabă: ”Ţi-am văzut maşina în faţă la ”piese auto”, era un nene băgat tot în ea, nu i se vedeau decât başcheţii şi turu salopetei de sub capotă. Ai probleme?”. Cuprins de-o bănuială, când ajung în parcarea ”prăvăliei” unde prestez, ridic capota, ceea ce nu prea îmi stă în          ”caracter” şi inspectez motorul. Bănuiala mi se confirmă. Altă piesă decât cea pe care o înlocuisem deja, o ţevuşcă de plastic, aparent fără importanţă, dar despre care ştiam că e esenţială în funcţionarea corectă a lighioanei, strălucea de nouă, cu codul de bare lipit pe ea, alb, curat, fără pată.

      Ca să spele ruşinea faptului că pentru prima dată de când îl cunosc eu, fusese puţin superficial şi prea sigur pe el, nea Vasile făcuse constatarea şi reparaţia în mijlocul străzii, pe banii lui, fără nicio sculă şi călare pe un motor încins în vipia de 40 de grade de afară.

      Nu-i mândrie nemţească. E pur balcanică. Dar parcă miroase un pic a antebelic, când negustorul, meseriaşul, micul afacerist, aveau demnitate. Oare ţara asta îşi revine?

Manifestul unui om obişnuit

   Recent, din motive personale, mi-am făcut un cont de facebook, deşi am mari îndoieli cu privire la aşa zisele platforme sociale, populate de regulă cu forme fără fond, îmi cer scuze celor care nu sunt în această situaţie. Am crezut că Hydra a murit, sau că măcar pentru o vreme stă ascunsă, dar am avut neplăcuta surpriză să constat că e vie, mişcă, se zbate, încearcă să convingă, să se justifice şi am simţit nevoia să-i adresez o întrebare, la care evident, nu aştept niciun răspuns.

      Sunt un om care a crezut în profesie şi în rolul lui social.

      Pentru tine am călcat în cele mai îngrozitoare locuri, am cărat cadavre ce se dezmembrau după câţiva paşi, mirosul morţii mi-a intrat în păr şi în haine, dar mai ales, în creier.

      Pentru tine am văzut cum moare un drogat înecat cu propria vomă în timp ce-şi smulge, la propriu, carnea de pe oasele braţelor. Ştiai că dependenţilor de heroină cu ştate vechi, li se desprinde, pur şi simplu, carnea de pe os?

      Am stat o oră în faţa unei uşi, neştiind cum să-i spun unui tată că ambii lui copii au murit carbonizaţi.

      Am fost bărbat în locul tău încercând zile întregi să conving o tânără să nu-şi ia viaţa, după ce fusese violată de un suspect de SIDA şi părăsită de iubit, exact când avea mai mare nevoie de el.

      Pentru tine mi-am făcut duşmani de moarte din indivizi pentru care o viaţă nu face nici cât o flegmă, am primit ameninţări în miez de noapte de la oameni care-mi povesteau şoptit cum îi cheamă pe copilul şi iubita mea, în timp ce aceştia dormeau liniştiţi.

      Pentru tine şi pentru că nimeni nu oprise tensiunea după 4 ore, am desprins cu un băţ, de pe reţeaua de înaltă tensiune a unui punct de transformare, trupul unui băieţel de 11 ani, trimis acolo de părinţi, să fure nu ştiu ce gunoi de cupru.

      Am simţit în gură gustul sângelui şi creierilor unui beţiv exaltat care a aterizat în cap de la 25 de metri, tocmai când fusese convins să coboare. Şti cum sună un craniu izbit de asfalt de la o asemenea înălţime?

      Am trăit o viaţă dublă, jumătate în lumea pe care mi-o doream, sau mă rog, în cea pe care am mai reuşit să o accesez trăgând atâta nebunie după mine, şi jumătate la periferia societăţii, într-o lume despre care habar n-ai că există, nu pentru că n-ai putea să o vezi, ci pentru că nu vrei să o vezi, ţi-e frică. Mi-am riscat sănătatea, uneori libertatea, pentru că n-ai cum să te învârţi într-o astfel de lume, fără să faci şi greşeli.

      Aş putea să continui aşa până mâine dimineaţă, în măsura în care mă mai ajută memoria. Am făcut toate astea timp de 20 de ani, fără să cer nimic în plus faţă de ce mi se cuvenea, poate doar puţin respect. Dar mai ales, le-am făcut în tăcere, fără bravadă, anonim, firesc, asumat, astfel încât acum, când vorbesc despre toate astea, mă simt oarecum patetic şi amuzat, pentru mine fiind banalităţi.

       Şi ca mine sunt mii. Zeci de mii.

       N-ai vrea să afli ce-ar putea să-ţi povestească o tânără rezident de la o cameră de gardă-urgenţe oarecare. Dimineaţa e transfigurată după tura de noapte, se priveşte în oglindă, are sufletul gol şi-ar vrea să moară acolo, în baia infectă a spitalului, dar mai pe seară îşi revine, se înarmează cu cinism şi umor negru, devine iar frumoasă şi cu spatele drept.

       Şi nici ce simte un pompier când îşi roagă soţia să-l ajute să urineze în ploscă, el având arsuri de gradul doi la ambele antebraţe. Şti cum miroase propria carne arsă şi cum e să uiţi cum arătai când erai tânăr şi aveai gene şi sprâncene? Peste trei luni se ridică, cumpără un buchet de flori, îşi cere iertare şi-o ia de la capăt.

       Pentru tine, în locul tău, pentru ca tu să nu vezi, să nu auzi, să nu miroşi, să rămâi viu, sănătos şi într-o relativă siguranţă, să ai idealuri înalte şi să filosofezi neproductiv, iar apoi să vi acasă supărat pe viaţă şi ros de invidie că alţii au mai mult, sunt mai aproape de ciolan şi să ne scri pe blog, sau aiurea. Mai grav, dacă faci treaba asta din convingere şi nu din motive meschine, înseamnă că eşti irecuperabil, nici măcar nu înţelegi pe ce lume eşti, cât eşti tu de educat. Pot înţelege găunoşenia formatorilor de opinie cărora maţul delicat le cere lucru fin, dar pe “Stegarul dac” şi pe cei de teapa lui, indiferent că-s de stânga sau de dreapta, nu-i pot înţelege, pot ce-l mult să-i trimit urgent la farmacie după pastile de cap, în pas de defilare şi cântând imnul “sunt nebun, dar mă tratez, mai...”

       Pentru tine, cel care nu te poţi apăra singur, dar te străduieşti să ruinezi destine susţinând animale bolnave în fruntea ţării, scrijelând cu bale un papirus virtual, direct interesat sau în numele unei credinţe (nu în Dumnezeu) oarbe, încercând să mă convingi că ceea ce văd, aud, simt, trăiesc, înţeleg, nu-i adevărat, că adevărul e la tine, că n-am discernământ, că sunt manipulat şi îndoctrinat, sau de-a dreptul prost şi n-am cum să pricep marile trebi ale ţării.

       Pe mine, care n-am avut şi n-am nici azi o opţiune politică limpede, pentru că nu m-a interesat decât să-mi fac treabă cât mai bine, acolo unde eram şi dacă mă lăsai în pace, cu puţin noroc, nici nu aflai că exist. Nu mă interesează că eşti antenist, basist sau johanist, nu mă interesează ce motivaţie ai, mă interesează pe cine promovezi, tu fiind incapabil să ieşi în faţă. Mai sunt şi alte categorii socio-profesionale la care ar trebui să fi mai atent, care-ţi pot influenţa viitorul, nu mă aştept să observi asta, pentru că tu, eşti gata sacrifici prezentul şi viitorul tuturor, în speranţa c-ai să primeşti bodyguarzi şi încă o pernă sub cur. Măcar nu fi tâmpit, nu-ţi tăia singur craca de sub picioare, lovind în cei de care depinde viaţa ta şi a copiilor tăi, dacă egocentrismul feroce în care zaci te-a lăsat să aduci vreunul pe lume.

       Azi poţi să mă înjuri liniştit, sunt şanse foarte mici ca mâine să-ţi spargă cineva capul în cinci locuri, pe drumul de acasă până la pâine, pentru ăia câţiva lei pe care i-ai primit pentru ultima postare.

         Singur când rămân, câteodată, pot să privesc retrospectiv fără jenă şi uneori, chiar să zâmbesc.

         Tu poţi?

ACASĂ

    Oraşul dormea, duminica. Era primăvară, o primăvară târzie care începuse bine, cu flori albe şi roz ce împodobeau străzile cartierului cochet şi cu trotuare largi. Teii aliniaţi pe marginea străzii principale înfrunziseră şi foşneau discret sub vânticelul puţin cam rece, ce preceda liniştea şi nemişcarea de la răsăritul soarelui. Totul părea mai frumos în lipsa oamenilor, câteva vrăbii începuseră recitalul deşteptării, rar se auzea câte o maşină trecând şi despicând cu farurile aprinse ultimele umbre ale nopţii...

     Bărbatul urcă orbeşte cele câteva trepte întunecoase. Se opri înainte de ultima şi ridicându-şi capul din pământ privi în jur, apoi respiră adânc aerul parfumat al dimineţii. Urcă şi ultima treaptă şi deschise portiţa dând zăvorul peste cap, păşind nesigur în grădiniţă împrejmuită cu gard de plasă. Părea destul de îngrijită, cu rânduri de narcise şi pomi văruiţi, cu tulpina înconjurată de cercuri de pietre. Pe aleea din dale de beton ce o traversa, aştepta cuminte o tricicletă de copil mic, colorată caraghios în roz şi verde.

     Lângă perete, o folie de plastic acoperea un obiect metalic destul de voluminos. Omul se apropie şi împăturind folia cu grijă, dezvelind un cărucior cu două roţi în care se aflau un târnăcop şi o cazma pe care încă se mai vedeau urme de pământ uscat. Oftă. Apoi îşi aprinse o ţigară, ferind flacăra intre căuşul palmei şi cutia de chibrituri. Scutură băţul ars cu un gest reflex şi trase adânc primul fum, ţinând ţigara doar cu buzele şi înclinând capul pe spate.

      Avea 45 de ani dar părea mai bătrân, faţa suptă era nerasă de câteva zile, părul încă negru şi cârlionţat ieşea nespălat de sub basca veche. Trase ultimul fum, mai arunca o privire în jur, apoi apucă mânerul lung al căruciorului şi se îndepărta spărgând liniştea începutului de zi. Pleca cu  gândul că trebuie să meargă la “serviciu”, de fapt mergea pe un teren viran de la marginea oraşului unde descoperise un cablu electric de înaltă tensiune, dezafectat, pe care urma să-l dezgroape, să-l taie în bucăţi şi să-l vândă unor “şmecheri” , ce vor încerca să fure la cântar, ca de fiecare dată. Apoi se va întoarce “acasă”, poate chiar cu ceva demâncare pentru ceilalţi, care în realitate nu mai aşteptau, demult, nimic bun de la el.

        Făcea toate astea mimând normalitatea şi ignorand realitatea crudă. Când era beat, nu-i păsa, dar acum dimineaţa, pe trezie, se gândea uneori că,  dacă nu şi-ar fi vândut casa, dacă n-ar fi băut banii împreună cu nevasta, dacă n-ar fi pierdut în favoarea cămătarilor garsoniera confort trei pe care reuşise totuşi să şi-o ia cu ce mai rămăsese, poate n-ar fi ajuns aşa...

       Se pierdu hodorogind printre blocuri şi în urma lui se aşternu iarăşi pacea dimineţii...

                                            ***

     Fumul gros de ţigară îmbâcsea şi mai tare aerul şi aşa viciat de miros de mucegai şi transpiraţie veche. Înăuntru era pe jumătate întuneric, singura sursă de lumină fiind monitoarele a doua automate de joc, ce funcţionau, din cele 7-8 înşirate în două rânduri paralele. Scrumiere pline se revărsau împrăştiate peste tot. Pereţii murdari purtau afişe colorate stins şi măcinate de timp, rupte şi zmângălite obscen cu pixul. Într-un colţ, operatorul aşezat cu spatele la perete, pentru a putea supraveghea sala şi a nu fi surprins de evenimente, clipea plictisit sub ochelari, cu ochii în laptopului aflat în faţa sa. Periodic, dinspre el răzbăteau cu diferite intensităţi, sunete obscene.

    Înăuntru nu se mai aflau decât doi tineri, umbre rupte parcă din “ororile” lui Goya. Unul din ei dormea cu capul pe bordul aparatului de joc, folosindu-şi braţele drept pernă. În colţul gurii o spumă albă de salivă curgea pe braţele pline de vânătăi, cauterizând rănile proaspete de ac, de la încheieturi.

   Celălalt, privea concentrat ecranul aparatului, ţigara îi fumega în colţul gurii, orbindu-l şi aproape arzându-i buzele, dar el nu-şi putea folosi mâinile, fiind prea ocupat să urmărească şirurile de cifre şi să apese butoanele pe care le credea potrivite. În acea noapte nu fuseseră acasă. Petrecuseră noaptea pe străzi, cu trupurile schiloade tremurând de frig şi de frică. Reuşiseră să spargă un mic chioşc dintr-o scară murdară de bloc, de unde furaseră ceva mărunţiş, mâncare şi ţigări. Banii se duseseră toţi în mâinile spurcate ale unui dealer de heroină şi în ale celui de onanist ale “operatorului”. Mai aveau câteva pachete de ţigări şi o pungă cu dulciuri, din care mâncaseră mai mult de jumătate, până când le venise să vomite dulcele greţos şi de proastă calitate, ce le invadase maţele goale.

     Tabloul grotesc nu dură multă vreme, uşa de sticlă vopsită în negru se deschise brusc, lăsând să pătrundă lumina de afară şi aerul tare.

     Cel care o deschisese avu o scurtă ezitare, fiind lovit în faţă de mirosul greu, apoi pătrunse în încăpere însoţit de încă trei, patru indivizi, arunca o privire circulară, îi observă pe cei doi şi fără să scoată o vorbă, făcu un gest către ei. Însoţitorii săi se repeziră asupra lor, îi smulseră din fata aparatelor, apucând hainele nepotrivite cu anotimpul şi dezgolind trupurile albe sub stratul de jeg, apoi îi târâră afară, ignorând ţipetele surprinse şi privirile tulburi ale acestora.

     Între timp încăperea se luminase, fumul ieşind în valuri pe uşa rămasă deschisă. Omul care intrase primul era înalt şi bine hrănit, îmbrăcat în scurtă de piele neagră şi cămaşa albă fără cravată. O cicatrice prost vindecată îi traversa obrazul vânat, făcând să pară că rânjeşte tot timpul. Întinse mâna stângă, la care purta un ghiul masiv şi de prost gust şi cu o grimasă de scârbă ridica de pe podea punga cu ţigările şi dulciurile rămase, dând la o parte cu un gest scurt seringile hipodermice puse deasupra. În drumul sau spre ieşire, privirea i se întâlni cu cea a operatorului încremenit în colţul său. Cei doi se fixară timp de câteva secunde, unul cu ochi de amfibian, celălalt consternat şi fără altă reacţie decât aceea de a-şi muta privirea înapoi în laptop, dupa care “ciopârţitul” părăsi locul la fel de brusc cum sosise.

     În acea zi băieţii fură călcaţi în picioare, la propriu, timp de mai multe ore, legaţi în noroiul frământat cu bălegar al unei curţi mizere, pentru fiecare bănuţ şi gunoi dulce pe care avuseseră proastă inspiraţie să le fure din buticul soacrei lui “Magiunică”, lezând grav în “onoare” clanul ţigănesc local pe care acesta îl păstorea.

     Pentru prima dată după multă vreme, “casa” lor li se păru un rai şi regretară că nu-şi petrecuseră noaptea acolo.

                                                  ***

     - Mamă?

     - E...?

     - Mă laşi?

    - Să nu stai mult, fă... veni răspunsul spus ca şi când i-ar fi păsat. Vocea era plată şi abrutizata, iar feminitatea nu se mai regăsea nici măcar în vocale.

    Era cald şi umezeala în subterana fară ferestre. Aerul greu se scurgea în cercuri concentrice pe pereţi, făcând să pară mică şi sufocantă, camera vastă şi slab luminată. Într-un colţ pâlpâia un opaiţ, fitilul gros plutea în ulei scoţând un fum negru şi rânced. Părea a fi linişte dar în aer vibra un zgomot surd şi greu de perceput, ca în burta unui monstru prin vinele căruia sângele pulsa ritmic şi subliminal. Zidurile negre şi mâloase aveau aspect aproape biologic şi se pierdeau în întunericul plafonului. O scară metalică verticală, înfiptă în mijlocul camerei, urca şi ea în aceeaşi direcţie, către gura de canal de deasupra, transpirând mâzgă ruginită, ireal de rece şi cleioasă la atingere, în căldura apăsătoare. Un pat de gunoaie presate vălureau podeaua, formând un relief bizar şi stricând perfecţiunea cubului de beton. Pe o latură,  ridicat o jumătate de metru de la pământ, traversa un cilindru gros de tablă,  din care alte conducte mai mici intrau înapoi în pereţi. Robineţi imenşi şi câteva manometre cu ace vibrând, luceau stins. De-a lungul conductei, zăceau printre gunoaie câteva saltele împuţite de umorile trupurilor pe care le găzduiseră în îndelungata existentă. Nişte cârpe diforme, ce puteau fi orice, erau puse la uscat pe tabla fierbinte. Lângă opaiţ, un schelet viu ce fusese cândva o femeie, îmbrăcată complet în negru, stătea ghemuită, îşi ţinea genunchii cu braţele şi privea fix şi inexpresiv. În faţa ei, o mogâldeaţă şoca ochiul, contrastând puternic cu interiorul sinistru. Un copil, mic de cateva luni, dormea înfăşat într-o pătură colorată, cu faţa rotundă şi senină, inconştienţa vârstei ferindu-l de spaimele decorului. Respira aerul slinos prin gura întredeschisă şi îşi ţinea braţele ridicate, strângând uneori pumnii mici în dorinţa somnambulă de a fi atins, de a se simţii protejat.

     Celălalt copil, o fetiţă de cinci ani, se ridică încet de pe una din saltele şi cu paşi mici şi nesiguri, traversă camera călcând cu grijă pe covorul de gunoaie, ce scrâşnea a sticlă pisată sau bolborosea pe porţiunile cu pungi de plastic pline cu resturi borşite. Se îndreptă către unul din colţurile încăperii şi pipăind cu mâinile pe pereţi, urca cele 20 de trepte de beton, ce duceau către tavanul negru, ferindu-se instinctual de marginea neprotejată cu balustradă. În capătul lor găsi uşa metalică ce ducea în exterior, se propti cu ambele braţe şi o împinse cât putu de tare, reuşind să o deschidă cu un zgomot puternic. Ieşi, apoi închise uşa târând la fel de zgomotos tablele acesteia pe cimentul platformei şi urcă ultimele trepte către grădiniţa îngrijită, pe acelaşi drum pe care plecase şi tatăl său în urmă cu o oră. Ajunsă afară, expresia chipului i se schimbă, îşi recăpătă atitudinea firească unui copil şi porni fredonând încet, către piaţa din apropiere, bucuroasă că avea ocazia să cerşească ceva de mâncare.

                                                    ***

    În urma sa, trotuarul larg rămase pustiu. Se luminase destul de bine, dar cerul înnorat încă, mai stăruia să arunce umbre pe pământ. După nici un minut, o cuconiţă de vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcată şi purtând pălărie, se apropie ţinând în lesă un căţel mic şi flocos, cu ochii bulbucaţi şi dinţii rânjiţi de prognatism. În dreptul grădiniţei, cucoana se opri brusc spânzurând potaia la capătul lesei. Pământul vibra. Pe măsură ce vibraţia se amplifica însoţită de zgomote subterane, din ce în ce mai puternice, devenind cutremur, femeia îşi pierdu demnitatea, scăpă lesa din mână şi începu să geamă isteric, cu privirile lucind de spaimă. O explozie puternică veni din stânga sa si o trânti la pământ, în rigola din apropiere, salvându-i viaţa. Din grădina blocului, capacul de canal de 50 de kilograme, fu aruncat în aer ca un obiect fără greutate. Luă o traiectorie înclinată şi vâjâind sinistru se îndrepta spre parcarea situată la câteva zeci de metri, unde ateriză ca un obuz peste un autoturism mic şi viu colorat, distrugându-l complet şi declanşând alarmele celorlalte. Un jet de aburi gros de un metru, ţâşni din pământ şi se ridică mult peste blocurile din jur, scoţând un zgomot asurzitor. Obiecte de tot felul sfârtecau aerul în toate direcţiile, din pământ începu să bolborosească apă clocotită,  inundând treptat zona şi arzând totul în cale. Femeia simţi fierbinţeala, se ridică dezarticulat din şant, cu puteri pe care nu şi le bănuia şi fugi urlând. Traversă intersecţia în diagonală, smulgându-şi hainele de pe ea, în timp ce fâşii de piele amestecată cu nailonul ciorapilor, se scurgeau de pe picioare.

                                                   ***

      Spre seară, printr- crudă ironie a sorţii, familia se reunii, venind din direcţii diferite, tatăl, cei doi fii şi sora mai mică, fiecare în starea în care îl adusese ziua, obosit şi chefliu, frânt în bătaie sau sătul şi mulţumit.

      Pe strada inundată, totul era înconjurat. Reflectoare luminau puternic zona calamitată. Pompieri, poliţie, specialişti, gestionau avaria principalei conducte de termoficare a oraşului, prin aburii groşi, formând un cerc larg în jurul dezastrului. Doi brancardieri beţi, îmbrăcaţi în halate albastre, ieşiră din subteran cărând pe scări o prelată din care o mână roşie cu pielea jupuită, ieşea contorsionată şi rigidă, cu degetele crispate în poziţie defensivă. Când ajunseră la suprafaţă, un colţ al prelatei căzu, dezvelind chipul diform, cu dinţii rânjind prin obrazul crăpat de la gura pana la ureche. Limba vânătă si umflată, umplea nefiresc cavitatea bucală, depărtand maxilarele, iar ochii fără ploape erau scoşi trei sferturi din orbite...

        Un al treilea brancardier, ieşi ţinând în mână o pungă ordinară de plastic, se îndreptă spre TV-ul dărăpănat şi inscripţionat că ambulanţă şi trânti pe podeaua ruginită, lângă cadavrul mamei sale,  o mogâldeaţă înfăşurată în cârpe colorate.

      Grupaţi, cei patru priveau fără să scoată o vorbă. Locul acela al groazei fusese casa lor, până în acea dimineaţă.                                     

      În acelaşi timp, in celălalt capăt al cartierului, căţelul străbătea aleile luminate plăcut ale parcului, în trap mărunt. Trăgea lesa după el şi uneori, arunca priviri speriate înapoi.

      Un domn între doua vârste, îmbrăcat corect, îl privi şi spuse:

           -  Hm, de unde-o fi apărut...

      Fetiţa care îl însoţea ţinându-l cuminte de mână, îşi ridică privirea:

-        Te rooog, tati, hai să-l luăm noi, tanti Margot are unul la fel...

-    Nu se poate, puiule, n-avem timp, mami  ne aşteaptă acasă, ne grăbim...

SINGURĂTATEA MULŢIMII

        Zâmbetul încremenise în colţul gurii, ironic, rece. Privirea reflecta acelaşi zâmbet, îndreptată doar înainte,  deşi părea imobilă nu-i scăpau detaliile colorate, în contrast cu ziua cenuşie de iarnă... Tarabe înjghebate grăbit din mese rupte şi cartoane, încărcate cu jucării de plastic, beteală în culori stridente, globuri, vâsc, artificii, pijamale, fesuri de “moş”, crengi de brad murdare de noroi, furate din mormanul de brazi din apropiere, într-un moment de neatenţie al ţigăncii burtoase ce se plimba cu aer de om important prin faţa lor..., gunoaie.

         Trecea prin mulţime cu greu, încercând să reducă la minim contactul fizic cu ceilalţi, vuietul străzii lovea puternic în timpane dar carapacea gândurilor era mai tare, înăuntru era aproape linişte.

         Oameni cuprinşi de febră negoţului, se agitau în jurul său ţipând şi întinzând agresiv către trecători fleacuri de proastă calitate cumpărate cu o zi în urmă din cine ştie ce târg murdar de la marginea oraşului. Aerul rece şi ascuţit era lovit uneori de valuri de căldură cu miros puternic de ţuică şi mâncare veche ce răbufneau de fiecare dată când se deschidea uşa bodegii din colţ. Câţiva paşi mai departe un câine făcut covrig pe o gură de canal, sub o tarabă, privea speriat mulţimea de picioare ce îi treceau prin faţă... Un “brunet”, rezema un zid, picior peste picior, urmărind cu mâinile în buzunarele gecii mulţimea de “fraieri”. Privirile li se întâlniră o clipă, apoi cu un reflex ancestral, rămas de pe vremea când stră, stră, străbunicii lui erau biciuiţi, brunetul evită contactul vizual, nedumerit şi înciudat că e controlat de propriile instincte. Uruitul mecanic al unui automat de cafea, ce tocmai spârcuia un “expreso” în paharul ţinut cu mână murdară şi tremurândă de un boschetar desculţ, zgârie fundalul biologic, amestecându-se într-o cacofonie vulgară cu mieunatul instalaţiilor de pom atârnate la ferestrele magazinelor.

         E iarnă. Vin “sărbătorile”... “Ce sărbătoriţi, oameni buni, copiii voştri nu ştiu nimic despre Naşterea Domnului... află de la voi că aşa se cuvine, aşa se cade... să mănânce şi să bea până li se face rău”... alungă cu un gest al mâini peste frunte acest gând..., “n-ai nici un drept” îl certă alter-ego rânjind.

           Clipi rar şi îşi continuă drumul încercând să separe linistea interioară de zbuciumul  de afară. Un alt gând îşi făcu loc, un gând despre pietre albe şi calde, tulburând echilibrul fragil ce se aşternuse de câteva minute.

           Încerca să-l alunge şi pe acesta dar ochii minţii se deschiseră larg spre o altă lume, spre o “singurătate a singurătăţii” atât de dragă, aflată undeva departe, într-un colţ de pământ uitat de lume, pedepsit şi binecuvântat Dumnezeu în acelaşi timp. Timpul şi spaţiul se curbară brusc, ca privite printr-un glob de sticlă, în jurul său toate încremeniseră şi se depărtau devenind neclare... Apoi, de nicăieri, simţi un vânt călduţ trecând peste obraz, aducând cu el miros de fân... Treptat ceaţa se risipi, auzi marea şi văzu Pietrele. Calde şi albe, tocite până la catifelare de sutele de ani trecute peste ele. Parcurse străduţele întortocheate ale cetăţii, recunoscând pe rând Turnurile de Vest, Poarta Mare, Bazilica din Piaţa Mare, Termele... pe acolo se perindaseră oameni, cu toate ale lor, bune şi rele. Într-un timp lăsat în uitare, se rostiseră cuvinte în 100 de graiuri, se trăise, se iubise, se murise, după voia zeilor acelor vremuri apuse. Păşii încet pe aleea pietruită cu dale neregulate, către Portul Vechi, răspunzând cu un zâmbet şoaptelor ce veneau de sub umbrele zidurilor... ” Mă bucur să vă revăd, aşteptaţi-mă, voi reveni curând, pentru totdeauna... “. În vârful falezei se opri o clipă, apoi coborâ panta, târşâind picioarele peste cioburile de lut, cu capul plecat şi mâinile balansând pe lângă corp, obosit parcă de joaca de-a propriul destin. Se opri pe treptele Portului, ce intrau abrupt în mare şi ghemuit atinse cu palma deschisă spuma albă. Prin ochirile acesteia  se vedea sub apă nisipul încărcat cu artefacte, cioburi de lut ars, cuie de corabie ruginite, bucăţi de lemn ingreunat de ape...

           Fără veste,  o petardă exploda în apropiere, zgomotul infernal al străzii dădu năvală peste creierul lipsit pentru o clipă protecţie, provocând o durere aproape fizică. Lumea reală calca în picioare “amintirile imaginare”. Traversă grăbit stradă către casa refăcând treptat capcana de sticlă în jurul său. Intră închizând ferm uşa-n urmă  şi rezemat cu spatele de aceasta, cu capul pe spate şi ochii închişi, răsuflă uşurat în căldură şi penumbra familiara. Un zâmbet, de data asta fără mască, lumină chipul: “... aşteptaţi-mă, voi reveni curând...”

CARTIER REZIDENŢIAL

       Pe coșul strâmb și ruginit ieșea o vinișoară subțire, subțire de fum albicios, ciufulită în toate părţile de vântul slab. Baraca era și ea tot strâmbă, construită la repezeală din spărturi de BCA furate de pe șantierele din jur, euro paleţi şi table multicolore. Prin găurile pereților ieșea ca o coadă de iepure, câte un smoc de vată de sticlă de culoarea pișatului. În loc de geamuri, un parbriz de Dacie, spart şi cârpit cu scoci, iar ușa, provenind și aia din cine știe ce wc public, era nuanța bleu mânjit, cu urme de degete şi propuneri porcoase scrise cu cariocă. Se deschidea în exterior săpând un mic șanț în fața intrării. Pe acoperișul într-o singură apă, vântul încrețea lichidul de culoare incertă dintr-un lighean de plastic. În jurul hornului, o gheată veche și scâlciată, cu vârful înfipt în cerul plumburiu, se plictisea lângă niște coji de pâine fleșcăite și un papuc , într-o cinică metaforă. De jur împrejur noroi frământat, gunoaie și un miros fetid de dejecții umane și câine plouat. O potaie ca o căciula cu picioare tremura cu nădejde, cu nasul în propria blană, sub o masă încropita din scânduri de cofraj murdare de ciment, rezemată de un perete. Pe masă, o cratiță cu lături din care atârna o cârpă cenușie, ruptă dintr-un maieu vechi...

       Ploua bătrânește. Înăuntru mirosea a fum și a jeg. Pământul bătătorit de pe podea făcuse o pojghiță de clisă pe traseul dintre ușă şi pat. Limbi palide de foc se vedeau prin găurile butoiului de tablă galvanizată ce ținea loc de soba, aruncând umbre pe decorul  compus dintr-un morman de haine putrede stivuite într-un colț, un pat murdar și umed, fără așternut, pe care se încolăcea o plapumă de satin tocit și o noptieră cu oglinda tulbure, la capul patului. Lângă “sobă” rânjea alb şi țepos o grămăjoara de așchii. În singurul colț rămas liber trona cel mai valoros obiect din încăpere, o butelie rusească dublă cu vopseaua roșie sărita de atâtea lovituri. O plită cu două ochiuri așezată direct pe podea, atârna la capătul furtunului scofâlcit și cu gâlme ca un cordon ombilical uitat la soare.

       Potaia ridică brusc capul şi amușinând bezna ce începuse să cotropească orizontul, scoase din fundul bojocilor un lătrat gutural și spart. Două umbre negre traversau câmpul.

- Hai fă, fir-ar mă-ta a dracului!.

- Nu mai zice, mă, de mama, în... mă-tii de bețiv!

       Glasurile sunau la fel de spart și gutural ca lătratul câinelui, venind stins parcă din toate direcțiile, deși umbrele se distingeau din ce în ce mai clar. În fața, o siluetă ceva mai înaltă, păşea târșâind ca să nu alunece pe porțiunile dezgolite de iarbă, rupând cu foșnet aspru tulpinile seci ale ciulinilor. Ducea ceva, o povară neagră atârna aproape până la pământ și îl făcea să semene cu un cocoșat monstruos îmbrăcat în mantie. În spatele său, la 7-8 pași, venea și ea, cu pași mici şi repezi, împiedicându-se în galoșii încărcați cu noroi și gâfâind cu respirație coclită sub greutatea unui legături imense de crengi.

       Bărbatul ajunse primul și trânti zgomotos cocoașa pe masa de lângă perete. Cratița cu lături sări stropind totul în jur, câteva picături îi ajunseră pe limbă făcându-l să-și râcâie gâtlejul cu un icnet scurt și să scuipe:

- Ptiu...’rar mă-ta.. grrr...

       Câinele ţâşni cu coada între picioare, surprins de evenimente, și se pierdu chelălăind în întunericul din spatele barăcii. În scurt timp ajunse și ea, scăpă sarcina de lemne la câțiva pași de ușa și respirând greu cu mâinile pe genunchi, bolborosii câteva vorbe de neînțeles. El o privi preț de o clipă şi scuipă din nou:

- Ce fă?

       Nu-i răspunse nimeni, femeia se răsturnă pe grămada de crengi cu picioarele depărtate sub fusta neagră, ce fusese odinioară elegantă. Iși împinse șuvițele cărunte și transpirate sub eșarfa decolorată ce îi înconjura fața albă și strânse puțin nodul de sub bărbia gușată și cu fire răzlețe.

- Off, nu mai pot... oftă femeia apoi liniştea serii se prelinse încet printre ei.

- Ai văzut, fă? Ți-am spus io să mergem? Sparse tăcerea bărbatul scotocind prin buzunarele sacoului jerpelit, încheiat până la gât și cu gulerul ridicat. Scoase un pachet de ţigări mototolit, din care luă ultima țigară, scutură înciudat firele de tutun rămase, îl strânse în pumn și îl aruncă peste gunoaiele din jur.

- Ai văzut? Zise iar, apoi tăcură amândoi cât pentru o țigară.

       În picioare, cu spatele rezemat de perete, trase adânc ultimul fum, lăsă mâna să-i cadă și aruncă chiștocul în fața sa, la câțiva centimetri. Îl strivi cu talpa pleznită a pantofului într-un gest fără rost având în vedere mizeria și umezeala din jur și spuse grav:

- Hai, aprinde lumina și adu cuțitul.

       Bătrâna se ridică greu, trase cu putere ușa tulburând apa adunată de ploaie în șănțulețul de la intrare, cotrobăii printre hainele putrezite și legă două sârme ce atârnau din tavan, la bornele unei baterii de mașină. De lângă plita cu straturi groase de grăsime rânceda lua un cuțit și ieși afară la bărbatul său. Deasupra mesei pâlpâia chior un bec de 12 v, rupând în fâșii noaptea ce se târa printre buruienile câmpului. Pe chipul bărbatului înflori un zâmbet satisfăcut, privindu-și “cocoașa” de pe masă, apoi ridică privirea către femeie. Ochiul drept, albit complet de cataractă, rămase imobil, dar celălalt sclipi vesel întregind zâmbetul. Apucă cuțitul şi întârzie o secundă:

- Hai, Doamne ajută!

       Apoi înfipse ferm vârful lamei în burta vițelului mort de câteva zile, ce atârna flasc pe masă, trecut fiind de faza de “rigor morţiş”. Gazele țâșniră cu putere, într-un șuier de balon spart, crăpând abdomenul și împingând afară vintrele. Pe nările animalului se scurse spumă rozalie de creieri lichefiați, câțiva viermi albicioși ce-și găsiseră adăpost și hrană în găvanul gol al ochiului își zbăteau energic cozile într-o încercare disperată de evadare, neputându-și desprinde capul din țesutul epitelial...

       În noaptea aceea în colibă miroşi a prăjeala, mâncară pulpă de vițel ca-n vremurile bune. Potaia ațâțată de miros reveni tiptil și împreună cu incă trei, patru maidanezi împărțiră în beznă pielea și mațele animalului tranșat. Înainte de a adormi, în patul umed, bărbatul mormăii cu urme de tandrețe, ţinând în brațe femeia întoarsă cu spatele la el:

- Mâine mă duc iar, fă... am vorbit cu gardianu’ de la groapă și a zis că mă lasă...

       Peste somnul lor, ceața dimineții se risipi încet luminând țigla, termopanele şi inoxul balustradelor. Cartierul Rezidențial din jur se trezea la viață. La doar câteva zeci de metri o poartă electrică se deschise silențios, lăsând să se vadă gazonul tuns îngrijit și jucăriile de copil împrăștiate în iarbă. Din curte zvâcni obez și strălucitor un Q7 negru, patinând scurt pe noroiul drumului până la intrarea în funcțiune a sistemelor de control a stabilității.

       Bună dimineața...

Rugăciunea meschină a unui ipocrit

Suntem proşti, Doamne

Şi uitam singurătatea, in doi

Iartă micimea

Seamănă gândul de-apoi

Arde cutia de lucruri concrete,

Dorinţe deşarte, nevoi,
Păpuşi de lut rece,
Gunoi...

Varsă din nori sentimente,

Hilar mai rămâne din noi

Suntem proşti, Doamne.

Dă-ne gândul de-apoi.

Secretu’ lu’... Pulcinella?

(sau zece secunde de vorbă cu filosoful de la birtul gării)

Întrebări

Răspunsuri

Şi iar întrebări

De ce mi le pun

Şi de ce le caut răspunsul

N-o să aflu în mod cert, niciodată

N-au reuşit ei

Amicii greci

De la care ni se trag toate

Cu teoria lu’ ăla

“epistemo”

Sau “gnoseo’

Am uitat, dar voi afla

Cred

De 3000 de ani

Batem apa în piua teoriei cunoaşterii

Ne tot, netot, ba ne tot

Întrebam

“de ce”

Ştim “de unde”

Şi presupunem “încotro”

Când adevărul

E în fiecare

E simplu

Se cheamă:

Unu

Atât

Unii au mai pus în ecuaţie şi un zero

Şi a ieşit un balamuc

“Curat murdar”

Pardon

Binar

Nu,

Esenţa e una

Unu.

O singură dată

Atât trăim

O singură dată

Rămâne totuşi o întrebare

La care nu vom afla răspunsul decât în ultima clipă

Sau când e prea târziu vor spune alţii

Până şi singura certitudine a vieţii

E pusă sub semnul întrebării:

...si când sa răspundă,

Filosoful,

Uitase întrebarea.

Mister

(Sfârsit de primăvară târzie, Iasi 2006)

De ce o iubesc incă

Și de ce am sufletul așa departe

Rătăcit printre porumbei

Pasăre ciudată şi stingheră

De ce nu pot să-l adun pe lângă casă

Să-mi fie de folos

La lucruri simple, cum ar fi

La trăit

La iubit?